Prin acest proiect se voia trecerea Armatei Române la o poziţie ofensivă, antitetică cu cea de până atunci, de apărare, însă strategia s-a dovedit a fi una dintre cele mai mari greşeli ale tacticienilor români: în 1916, Bucureştiul este ocupat de armata germană fără luptă deoarece, din lipsa de fonduri, fortificaţiile fuseseră dezarmate pentru a susţine fronturile de la Dunăre.
Între 1866 şi 1882. pe fondul tensionării situaţiei internaţionale în Europa şi a crizelor în relaţiile Principatelor Unite cu Imperiul Otoman, apar o serie de studii care subliniază importanţa fortificării ţării şi enunţă principiile sistemului defensiv ce trebuia adecvat configuraţiei graniţelor şi reliefului frontierelor României.
18 forturi și alte 18 baterii
Carol I, conducătorul României de atunci dispune construirea unui inel de fortificaţii, compus din 18 forturi şi alte 18 baterii, dispuse circular, pe 70 de kilometri.
La sosirea sa în capitala României, generalul belgian Henri Alexis Brialmont, cel mai cunoscut şi apreciat inginer militar al secolului al XIX-lea, care proiectase fortificaţiile oraşelor Liege, Namur, Anvers, i-a spus Regelui Carol I că ”Un Bucureşti fortificat ar creşte importanţa militară a României astfel încât ea va fi în stare sau de a refuza participarea la un război care nu i-ar conveni, sau de a cere avantagii, la care nu ar putea altfel pretinde”.
Cum Carol I împărtăşea aceleaşi convingeri, au fost alocaţi banii necesari şi s-a trecut la construcţia efectivă a celor 36 de puncte de apărare.
Cele 18 forturi şi 18 baterii intermediare urmau să fie dotate cu artilerie grea dispusă sub cupole cuirasate, interconectate prin tuneluri subterane şi populate cu 33.000 de soldaţi, cu cele mai puternice puncte în Nord-Vest şi Nord-Est.
Ironia istoriei a făcut ca partea de sud, cea considerată de strategul flamand ca fiind cea mai puţin predispusă unui atac, să fie chiar cea prin care nemţii şi-au croit drum în timpul ocupaţiei (la acel moment, întreaga centură de fortificaţii fusese oricum dezafectată).
La 1884, după zece ani de la începerea lucrărilor la fortificaţii costurile totale se ridicau la 111.500.000 de lei aur, adică 613 milioane de euro actuali, faţă de estimările iniţiale de 88.275.000 de lei aur, respectiv 500 de milioane de euro. Ca şi comparaţie, suma finală investită este de trei ori mai mare ca bugetul actual al armatei, pentru un an.
În timp, marea majoritate a acestor construcţii militare au fost date uitării, atât de oameni cât şi de administraţie. Acum, multe dintre fortificaţii sunt pe terenuri care aparţin unor investitori privaţi, altele aparţin unor unităţi militare, iar altele sunt în posesia administraţiilor locale.
Cu excepţia Fortului 13 Jilava, toate stau inerte în timp, acoperite de pământ, gunoi, vegetaţie şi dezinteres, deşi pot fi exploatate cultural, istoric, educaţional sau comercial, după modelul unor capitale precum Berlin, Amsterdam sau Paris.
